Ce faci cînd nu te mai simţi bine în papucii tăi? ...Asta presupunînd că ai cunoscut şi momentele magnifice în care pielea proprie ţi se părea cel mai bun loc din lume în care ai putea fi. Ce faci? Păi,arunci ochii în stînga sau în dreapta, în curtea vecinilor, a.k.a. rudă/prieten/cunostinţă/vecin/coleg şi vezi că ei arată mai bine, au luminozitatea aia a feţei pe care o au toţi oamenii impăcaţi cu sine, viaţa lor amoroasă pare fără cusur, jobul îi satisface atît psihic cît şi financiar şi toate parcă li se aştern la picioare. Reacţia următoare, de preferabil nu invidie răutăcioasă, e compătimire de sine şi o deznădejde totală alimentată de gîndul încolţit de mult în tine, că mereu o să tînjeşti după pajiştea celuilalt.
Iţi faci un inventar al vieţii tale, în toate compartimentele şi ţi se pare că la tine toată iarba e de mult umplută de buruieni dar...iarăşi, ce faci dacă nu îţi place grădinăritul? Ajungi la o dilemă care ori te mobilizează ori te aruncă într-o dezolantă resemnare ce nu duce decît la deşertificarea totală a colţului tău de lume.
Sună a simptome de depresie, nu e aşa? Dar nu, tu nu ajungi acolo, te mobilizezi, aruncînd din cînd în cînd cîte o ocheadă motivaţională peste gard. Intr-un final, după o alternanţă nesfîrşită de zile ba grozave, ba insuportabile, ajungi să te simţi relativ mulţumit. Atunci începi să ridici capul şi să vezi că toată luminozitatea aia roz din viaţa celorlalţi îţi deranja privirea doar pentru că învăţasei să te uiţi doar la întuneric, că nu toată armonia afişată public continuă şi după uşile închise ale unui cămin, că jobul perfect s-ar putea să fie de fapt un calvar iar majoritatea oamenilor se străduiesc continuu să pară mai fericiţi decît sunt. Inveţi şi că, în public,iarba e mereu verde iar putregaiul se ascunde discret sub gazon, cu o cochetărie ce trebuie să mascheze actul, devenit reflex de acum.
